Etichete

, ,

Ștefan Luchian s-a născut la 1 februarie 1868, in Ștefănești, un sat (azi oraș) din judetul Botoșani, ca fiu al maiorului Dumitru Luchian și al Elenei Chiriacescu. El rezistă cu încăpățânare eforturilor parintilor sai de a-l înscrie la școala militară. În 1873 familia se mută la București. Ștefan Luchian se înscrie în 1885 la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte Frumoase, pe care o absolvă în 1889, obținând medalia de bronz.

În toamna anului 1889 pleacă la München, unde studiază două semestre la Academia de arte frumoase și execută copii după operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de Artă. Revine în țară în 1890 și participă la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic. Pleacă în anul următor la Paris, unde studiază la Academia Julian și cunoaște, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată în acea perioadă în plină efervescență impresionistă. Este impresionat si influentat profund de Manet și Degas, influenta care il va insoti toata viata.

Revenit la București, va fi în 1896 principalul inițiator al „Expoziției artiștilor independenți”, care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial. Se înscrie la concursul pentru ocuparea catedrei de pictură a Școlii de Belle-Arte din Iași, de la care se retrage însă, protestând împotriva mașinațiunilor de culise. În 1900 participă cu două pasteluri la „Expoziția Universală” de la Paris. În același an apar primele manifestări ale unei afecțiuni, cunoscută astazi sub numele de Scleroză Multiplă, care, după ameliorări trecătoare alternând cu noi agravări, îl lasă infirm pentru tot restul vieții.

Continuă totuși să lucreze cu frenezie și până în anul 1915 expune neîntrerupt la diverse expoziții. Prezență eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu cunoaște pentru multă vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui tablou a fost pictorul Grigorescu. Un grup restrâns de admiratori și prieteni îl aclamă, condiția sa materială continuă însă să fie dintre cele mai precare. Omul era pur si simplu sarac, aproape muritor de foame.

Din 1909 până la sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie „splendorile scânteietoare” ale peisajului românesc, pe care îl va reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, cu un  colorit strălucit și delicat totodată.

Luchian începuse să picteze flori mai inainte, dar abia din 1908 el își concentrează în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce „florile” lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele – este de ajuns să menționăm Anemonele – adevărate capodopere.

Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Luchian a murit la 28 iunie 1916, la varsta de 48 de ani. Unul dintre cei mai mari pictori pe care l-a avut Romania.

Bibliografie, note si citate:

Ștefan Drăguț: Ștefan Luchian. București, 1968
Vasile Drăguţ, Vasile Florea, Dan Grigorescu, Marin Mihalache, Pictura românească în imagini, Editura Meridiane, Bucharest, 1970
Wikicommon (Ro, Eng)