Etichete

, , ,

Walter Adolph Gropius (1883-1969)   s-a nascut în Berlin, ca cel de-al treilea fiu al lui Walter Gropius, specialist în arhitectură şi construcţii, angajat la stat. La fel ca tatăl său, Walter Gropius a fost arhitect. Clădirile concepute de el foloseau materiale foarte moderne pentru vremea respectivă: beton, beton armat, structuri de oţel şi cărămizi de sticlă. Nu întâmplător lucrările sale arhitecturale sunt comparate frecvent cu artefacte vizuale, adesea cu picturi abstracte. În 1919 Gropius a fondat Bauhaus, ceea ce desemnează atât Staatliches Bauhaus, o şcoală de artă, design şi arhitectură din Germania, activă între 1919-1933, cât şi un curent artistic foarte influent în arhitectura, artele plastice, designul, mobilierul şi decorările interioare ale secolului 20. Ambele sensuri ale termenului Bauhaus sunt strâns legate de Walter Gropius.

Bauhaus “Perioada Weimar”  (1919 – 1925) – Viziunea programatică a lui Walter Gropius era ca să creeze spaţii ambientale funcţionale, ieftine, practice şi reproductibile cu ajutorul producţiei de masă, fiind în acest fel accesibile absolut fiecăruia. Strâns legate de cele de mai sus, Gropius dorea ca artefactele să constituie un alt grup de produse, de data aceasta relativ accesibile material, dar care să se încadreze armonios în spaţiile ambientale construite cu ajutorul producţiei de masă.

Corespunzând viziunii sale artistice şi a felului în care Staatsliches Bauhaus fusese gândită şi concepută iniţial, Walter Gropius a dorit (şi a realizat, de altfel, în bună parte) ca instituţia Bauhaus să fie locul în care artiştii, arhitecţii, inginerii, proiectanţii şi constructorii se găsesc, crează şi lucrează împreună realizând orice produs final ambiental, de la clădirea propriu-zisă până la acea combinaţie unică de decoraţiuni interioare şi artefacte care s-ar potrivi numai unui client anume.

Bauhaus “Perioada Dessau” 1925 – 1932 – La Dessau, după planurile arhitectului Walter Gropius, se ridică şi clădirea atât de cunoscută, devenită emblemă a mişcării sub numele de „Clădirea Bauhaus din Dessau”, care a devenit sediul şcolii pentru perioada următoare, 1925 – 1932, cea mai complexă şi înfloritoare din întreaga sa istorie.

Spre exemplu, în 1927, stilul Bauhaus precum si cei mai faimoşi promotori ai săi au influenţat semnificativ expoziţia „Die Wohnung” („Locuinţa”), organizată de Deutscher Werkbund în Stuttgart (vezi imaginea in prima postare). Unul din punctele de maximă atracţie a fost un complex de locuinţe experimental, Weissenhof Siedlung, care a fost atunci şi apoi a continuat să fie de-a lungul timpului unul din locurile în care mulţi ar fi dorit să locuiască.

După mutarea întregii pleiade Bauhaus la Dessau, un grup de profesori şi colaboratori de-ai lor, mai conservatori şi mai dornici de a executa ceea ce guvernul conservator al Republicii încerca să le impună, au rămas la Weimar, înfiinţând o şcoală de design industrial, cunoscută ulterior sub numele de „Universitatea Tehnică de Arhitectură şi Inginerie Civilă”, care şi-a schimbat numele în 1996 în Universitatea-Bauhaus Weimar.

Bauhaus “Perioada Berlin” 1932 – 1933 – Walter Gropius a fost urmat la conducerea Bauhaus de Hannes Meyer, care la rândul său a predat conducerea lui Ludwig Mies van der Rohe. Simultan, din diverse motive, printre care tensiunile interne din mişcarea târzie Bauhaus au fost esenţiale, şcoala se mută la Berlin, perioadă ce coincide şi cu preluarea conducerii de către van der Rohe.

Ascensiunea nazismului înspre controlul total al puterii în Germania începutului anilor 1930 a afectat fatal Bauhaus, ca şi multe alte intreprinderi intelectuale şi artistice. Datorită creşterii continue a presiunii politice, Staatsliches Bauhaus este în final închisă, în 1933, la ordinele specifice ale regimului nazist.

De fapt, atât Partidul nazist cât şi alte grupuri politice fasciste se opuseseră continuu mişcării Bauhaus de-a lungul anilor 1920, văzând-o sau doar pretextănd că o văd ca „un cuib de comunişti”, în special datorită artiştilor originari din Rusia. Unii dintre arhitecţii ce contribuiseră la arhitectura complexului Weissenhof au găsit ulterior refugiu în Rusia si Occident, fapt care a agravat contradicţia şi a întărit radicalismul autorităţilor naziste, după preluarea puterii de către Adolf Hitler. Astfel, scriitori nazişti propagandişti, aşa cum au fost Wilhelm Frick şi Alfred Rosenberg, au numit şcola Bauhaus „ne-germană” şi au criticat cu asprime stilul şi realizările sale de orice factură. Ba chiar mai mult, au categorisit mişcarea Bauhaus, alături de alte mişcări artistice moderniste, ca fiind reprezentate tipice ale artei degenerate şi deci total opuse direcţiei naţional-socialismului şi aspiraţilor celui de-al Treilea Reich „milenar” şi „rasei ariene.”

Bibliografie, note si citate:

The New Architecture and the Bauhaus, Walter Gropius, 1955.
The Scope of Total Architecture, Walter Gropius, 1956.
From Bauhaus to Our House, Tom Wolfe, 1981.