Etichete

,

Fără indoială ca aparitia barocului este legată de decizia Conciliului de la Trient (Concilio di Trento). Conciliul Tridentin, cunoscut şi sub numele latin Concilium Tridentinum, a fost cel de-al nouăsprezecelea sinod ecumenic (recunoscut doar de Biserica Catolică), ţinut între 1545 şi 1563, pentru clarificarea problemelor apărute odată cu Reforma protestantă. In acest Conciliu, Biserica Romano-Catolică si-a exprimat opiniile clare fata de evolutia picturii şi sculpturii sacre  (bisericesti).

Maniera in care trebuia pictat sau sculptat trebuia să se adreseze tuturor, dar mai cu seamă celor mulţi şi needucaţi si sa exprime un mesaj puternic si extrem de vizual, colorat si majestuos.

Totusi, a fost necesară o generaţie până când aceste comandamente să poată fi puse în practică prin naşterea şi cristalizarea stilului cunoscut mai târziu sub numele de baroc. În ciuda existenţei acestei perioade de tranzitie, pe care multi o numesc “Manierism”, există o părere destul de larg răspândită printre unii istorici de artă, că importantele inovaţii artistice ale marilor artişti ai artei figurative începutului anilor 1600 s-ar datora mai degrabă funcţiei artei ecleziastice cu destinaţie clară, decât eforturilor bisericii de a impune un canon anume.

Comparativ cu manierismul fin si elevat, care se adresa celor mai rafinati cunoscatori şi care era aproape obscur maselor de credinciosi care veneau la marile cadedrale sa asculte misa, stilul baroc spunea o “poveste” facilitand înţelegerea. Mesajul era simplu, evident, direct şi foarte uşor de „inteles.”

Pictorii care au excelat în folosirea elementelor stilului baroc în pictură au folosit în mod accentuat figuri umane surprinse în decursul mişcării, in puternic contrast de lumină şi întuneric (acea tehnică cunoscută sub numele generic de clarobscur), culori puternice, saturate şi un echilibru compoziţional mai degrabă dinamic decât static. Simplu, ei au spus o poveste, au trimis un mesaj clar.

De asemenea, sculptura barocă este caracterizată prin dorinţa accentuată a artistului de a sugera mişcarea prin surprinderea unei acţiuni în timpul execuţiei sale, preferabil în momentul său cel mai important, relevant şi/sau critic. Si aici efortul artistului era construit in felul in care personajul sau ansamblul personajelor sculpate pot istorisi “povestea” tematica.

Bibliografie, note si citate:

Heinrich Wölfflin, Renaissance and Baroque, 1984 (Retipărit după originalul publicat în germană în 1888)
Toman Rolf, Il barocco. Architettura, scultura, pittura, Ullmann (collana Grandi libri), 2004.
Kitson, Michael. The Age of Baroque. Landmarks of the World’s Art. London: Hamlyn; New York: McGraw-Hill, 1966.
Enciclopedia Britanica si Wikicommons (En,It. & Ro.)