Majoritatea artistilor si artizanilor plastici se concentrau in aceasta perioada in Kyoto, care atunci ca si acum este considerata capitala artistica si intelectuala a Japoniei. In perioada Edo, Kyoto  a facut parte impreuna cu Osaka si  Edo din cele trei centre ale economiei si culturii japoneze. Shijo inseamna in japoneza “strada a IV-a”, adica de fapt strada in care se concentrau si aveau atelierele artistii care pot fi atribuiti acestei scoli.

Eng. The Shijō school also known as the Maruyama-Shijō school, was an offshoot school of the Maruyama school of Japanese painting founded by Maruyama Ōkyo, and his former student Matsumura Goshun in the late 18th century. This school was one of several that made up the larger Kyoto school. The school is named after the street in Kyoto where many major artists were based; Shijo literally translates to “fourth avenue”.

Shijō style can best be described as a synthesis of two rival styles of the time. Maruyama Ōkyo was an experienced and expert painter of sumi-e ink paintings, and accomplished a great degree of realism in his creations, emphasizing direct observation of depicted subjects which was a direct contravention of the officially sponsored schools of the time, Kanō and Tosa, which emphasized decorativeness with highly formalized and stylized figures taught to its students via copying paintings of past masters.

Scoala Shijo poate fi considerata (mai mult metaforic) ca reprezentanta a realismului European, executat cu viziunea si  traditiile sino-nipone. Desi fondatori au fost artizani de exceptie, cei mai cunoscuti pictori ai acestei scoli au fost Shibata Zeshin (1807 – 1891), mare maestru al executiilor lacuite si Mori Sosen (1747 – 1821), probabil indragostit de desenul si pictura maimutelor (multe zeci de tablouri cu acest subiect.)

Eng. The school’s style focuses on a Western-influenced objective realism, but achieved with traditional Japanese painting techniques. It concentrates less on the exact depiction of its subject, but rather on expressing the ‘inner spirit’ and usually has an element of playfulness and humor. The most well-known Shijō artists in the West is Mori Sosen, who is known for his great number of paintings of monkeys. Shibata Zeshin is also closely associated with the Shijō school, though he worked in many other styles and mediums, most notably lacquer objects and lacquer painting.

Bibliografie, note si citate:

Vezi bibliografia postarilor precedente, plus:

Japanese Paintings and Prints of the Shijo School. New York: The Brooklyn Museum, 1981.
Zeshin and Related Artists. London: Milne Henderson, 1976.

Cam prin 1550 existau in Japonia 300 de mii de crestini, dupa martiratul de la Nagasaki din 1595, in care au fost crucificati 26 de crestini (Nihon Nijūroku Seijin), toti membri de vaza ai comunitatii crestine. Astfel, crestinismul va intra in ilegalitate pentru aproape un secol si jumatate.

Contactul nipono-european are loc in perioada numita Nanban (Nanban boeki), adica perioada negotului cu “barbarii” (europeni). Perioada inceputa in 1543 si terminata prin expulzarea fortata a tuturor europenilor in 1614, prin promulgarea edictului de interzicere si expulzare, Sakoku, edict care a fost anulat numai in 1853.

Eng. Many art historians show the Edo period as a continuation of the Azuchi-Momoyama period. Certainly, during the early Edo period, many of the previous trends in painting continued to be popular; however, a number of new trends also emerged. Edo period was Namban art, both in the depiction of exotic foreigners and in the use of the exotic foreigner style in painting. Christian missionaries arrived with Francis Xavier and the Jesuits in the 1540’s and briefly flourished, with over 300,000 converts, including many daimyo in Kyoshu. Suddenly in 1587 Christianity was repressed as a threat to national unity and ceased to exist publicly. Many Catholics went underground, becoming hidden Christians (kakure kirishitan), while others lost their lives. Only after the Meiji Restoration was Christianity re-established in Japan.

The Nanban trade ( Nanban boeki) in Japanese history extends from the arrival of the first Europeans (Jesuit Portuguese) to Japan in 1543, to their near-total exclusion from the archipelago in 1614, under the promulgation of the “Sakoku” Seclusion Edicts.

Scoala de pictura care caracterizeaza cel mai bine perioada Edo, este Scoala numita Rimpa.  Scoala Rimpa este formata la sfarsitul secolului al XVI-lea si inceputul secolului al XVII-lea in Kyoto si formata din 4 mari pictori ai acestei perioade – Hon’ami Koetsu (1558-1637) si Tawaraya Sotatsu (decedat, c.1643) si de doi frati Ogata Korin (1658-1716) si Ogata Kenzan (1663-1743). Numita initial dupa numele fondatorului Koetsu, si redenumita, fiind consacrata sub numele de Rimpa pe timpul restauratiei Menji.

Tematica este yamato-e, asa cum am descris-o in postarea precedenta, cu elemente sub influenta perioadei Ming din arta chineza. Rimpa a pictat pe tot ce se putea picta – de la panouri monumentale si pana la chimonouri pentru marea nobilime. Bineinteles nu au lipsit extraordinarele cutii lacuite sau emailate si nici superba ceramica a serviciilor de ceai pentru atat de importantele ceremonii ale ceaiului japonez.

Eng. Rimpa (or Rinpa?), is one of the major historical schools of Japanese painting. It was created in 16-17th century Kyoto by Hon’ami Kōetsu (1558-1637) and Tawaraya Sōtatsu (d. c.1643). Roughly fifty years later, the style was consolidated by brothers Ogata Kōrin (1658-1716) and Ogata Kenzan (1663-1743). Hon’ami Kōetsu founded an artistic community of craftsmen supported by wealthy merchant patrons of the Nichiren Buddhist sect at Takagamine in northeastern Kyoto in 1615. Both the affluent merchant town elite and the old Kyoto aristocratic families favored arts which followed classical traditions, and Kōetsu obliged by producing numerous works of ceramics, calligraphy and lacquerware. Rimpa artists worked in various formats, notably screens, fans and hanging scrolls, woodblock printed books, lacquerware, ceramics, and kimono textiles. Many Rimpa paintings were used on the sliding doors and walls (fusuma) of noble homes.

Bibliografie, note si citate:

Vezi bibliografia postarilor precedente, plus:
Mizuo, Hiroshi. Edo Painting: Sotatsu and Korin (Heibonsha Survey of Japanese Art). Art Media Resources, 1972.
Stern, Harold P. Rimpa Masterworks of the Japanese Decorative School. The Japan Society , 1971.

Bineinteles ca pana la urma si Tano aveau la baza un suport chinez, mult mai vechi insa si deja asimilat in cultura japoneza, in contrast cu Kano, care se foloseau de  arta chineza contemporana lor. Stilul Tosa s-a dezvoltat folosind “povestea” ca desfasurator al temei picturii. Tosa au povestit legende desenandu-le sau picatandu-le. Stilul si tehnica  de a picta in acest fel s-a numit yamato-e  si erau bazate pe traditii chineze mult mai timpurii, deja asimilate in cultura japoneza.

Eng. The Tosa school of Japanese painting was founded in the 15th century, and was devoted to yamato-e, which are paintings specializing in subject matter and techniques derived from ancient Japanese art (actually, old chinese painting), as opposed to schools influenced by recent Chinese art. The origins of this school of painting can be traced to Tosa Yukihiro, who first used the professional name of Tosa in the early fifteenth century. Later, the school was formally founded by Tosa Mitsunobu (1434–1525), and he served as official painter at the imperial court, specializing in courtly subjects painted in the yamato-e style.

Daca yamato-e avea la baza  pictura (chineza)  Tang (618–907), cealalta scoala, Kano, folosea ca baza de plecare kara-e, de fapt pictura chineza mult mai recenta si apropiata (deci moderna) din punctul lor de vedere, a dinastiilor chineze Song (960–1279) si Yuan (1271–1368). Deci influenta chineza exista – una asimilata  si sincretica in arta japoneza, yamato-e  si a doua kara-e, de fapt moderna (la timpul respectiv)  si cosmopolita.

Eng. Yamato-e  is a style of Japanese painting inspired by Tang Dynasty paintings and developed in the late Heian period. It is considered the classical Japanese style. From the Muromachi period (15th century), the term Yamato-e has been used to distinguish work from contemporary Chinese style paintings (Kara-e), which were inspired by Song and Yuan era paintings.

Bibliografie, note si citate:

Koren, Leonard. Wabi Sabi for artists, designers, poets and philosophers. Berkley, CA: Stone Bridge Press. 1994
Mason, Penelope. History of Japanese Art . Prentice Hall 2005.
Sadao, Tsuneko. Discovering the Arts of Japan: A Historical Overview. Kodansha International. 2003
Theophyle. O Istorie a Japoniei  (3-8)
Theophyle. O Istorie a Japoniei – Religia Shinto
Theophyle. Limba Japoneza (1-2)
Theophyle. Limba Japoneza – Manuscrisul Kojiki
Theophyle. Limba Japoneza – Caligrafia Shodō

Gowing, L (ed.) A Biographical Dictionary of Artists, Rev. edn, Andromeda Oxford Limited, Oxfordshire. (1995)
wikicommon (en.)

Eng. The Azuchi-Momoyama period came at the end of the Warring States Period in Japan, when the political unification that preceded the establishment of the Tokugawa shogunate took place. The Sengoku period or Warring States in Japanese history was a time of social upheaval, political intrigue, and nearly constant military conflict that lasted roughly from the middle of the 15th century to the beginning of the 17th century. After nearly a century and a half of political instability and warfare, Japan was on the verge of unification by Oda Nobunaga, who had emerged from obscurity in the province of Owari (present-day Aichi Prefecture) to dominate central Japan, when in 1582 Nobunaga himself fell victim to the treachery of one of his own generals, Akechi Mitsuhide.

In aceasta perioada apare prima scoala de pictura din istoria artistica japoneza – cunoscuta sub numele Scoala Kano. Aceasta scoala a inclus pe “cei trei Kano” – Kano Eitoku (1543–1590), Kano Sanraku (1559–1663) si Kano Tanyu (1602–1674). Scoala Kano a fost  una dintre cele mai renumite scoli de pictura japoneză.

Stilul de pictură Kano a fost stilul dominant  până la perioada Meiji, deci cateva secole bune. Şcoala era renumita pentru picturile monocrome de cerneală-pe-mătase, in special pentru a reproduce peisaje. Pictorii Kano au compus imagini plate, dar  echilibrate, cu descrieri detaliate si  impecabil de realiste cu  animale, plante si persoane în prim-plan. Fundalul picturilor este de multe ori gol sau cu elemente simple de nori, ceata, etc.

Eng. The Kano school is one of the most famous schools of Japanese painting. The Kano school of painting was the dominant style of painting until the Meiji period. The school is equally renowned, however, for its monochrome ink-on-silk landscapes. Kanō ink painters composed very flat pictures, but they balanced impeccably detailed realistic depictions of animals and other subjects in the foreground with abstract, often entirely blank, clouds and other background elements.

Bibliografie, note si citate:

Koren, Leonard. Wabi Sabi for artists, designers, poets and philosophers. Berkley, CA: Stone Bridge Press. 1994
Mason, Penelope. History of Japanese Art . Prentice Hall 2005.
Sadao, Tsuneko. Discovering the Arts of Japan: A Historical Overview. Kodansha International. 2003
Theophyle. O Istorie a Japoniei  (3-8)
Theophyle. O Istorie a Japoniei – Religia Shinto
Theophyle. Limba Japoneza (1-2)
Theophyle. Limba Japoneza – Manuscrisul Kojiki
Theophyle. Limba Japoneza – Caligrafia Shodō

Gowing, L (ed.) A Biographical Dictionary of Artists, Rev. edn, Andromeda Oxford Limited, Oxfordshire. (1995)
wikicommon (en.)

]]> http://desydemeter.wordpress.com/2012/02/21/pictura-asiatica-japonia-2/feed/ 10 desydemeter JapPict-8 JapPict-9 JapPict-10 JapPict-11 JapPict-12 JapPict-13 JapPict-14 JapPict-15 http://desydemeter.wordpress.com/2012/02/20/pictura-asiatica-japonia-1/ http://desydemeter.wordpress.com/2012/02/20/pictura-asiatica-japonia-1/#comments Mon, 20 Feb 2012 13:32:38 +0000 desydemeter http://desydemeter.wordpress.com/?p=2466 Citeşte mai departe

Pictura japoneza (kaiga) este una dintre cele mai vechi manifestari artistice din istoria Japoniei. La fel ca majoritatea fenomenelor culturale japoneze, pictura este rezultatul unui amalgam sincretic intre manifestarile artistice ale populatiei indigene in contact cu civilizatia chineza, care se afla la baza istoriei culturale a acestui popor.

Si in aceasta serie de articole m-am folosit de articolele publicate si inca nepublicate de Theophyle, de unde am desprins elementele istorice si sociale ale acestei marete culturi. Theophyle clasifica istoria japoneza in general si manifestarile sociale, culturale si dezvoltarea esteticii japoneze in particular, in   9 perioade distincte.

1. Perioada Asuka (300-700 d.Hr.).
2. Perioada Nara (710-794)
3. Perioada Heian (794-1185)
4. Perioada Kamakura (1185-1333)
5. Perioada Muromachi (1333-1573)
6. Perioada Azuchi-Momoyama (1573-1603)
7. Perioada Edo (1603-1868)
8. Japonia moderna (1868 – 1945)
9. Japonia contemporana (1945- )

Estetica japoneza este extrem de complexa. Este aproape imposibil pentru un occidental sa o inteleaga in profunzimea ei. Rigurozitatea esteticii care sta la baza tuturor fenomenelor culturale japoneze isi are izvoarele filozofice in religia Shinto, care este religia traditională a Japoniei. Shinto este o religie politeistă si implică venerarea unor zei numiti kami. Odată cu aparitia budismului si adoptarea sa rapidă în Japonia, se petrece o adaptare doctrinara intre credintele traditionale si religia  lui Buddha. Astfel, sintoismul si budismul au coexistat si s-au amalgamat în acest sincretism numit Shinbutsu Shugo, în timp ce viziunea lui Kukai a persistat până în timpul perioadei Edo mentionata mai sus, devenind de fapt perioada de varf a clasicismului japonez, intr-un fel paralela cu dinastia Ming Chineza, desi mai tarzie decat ea. O intreaga descriere a religiei si filozofiei Shinto puteti citi in bibliografia de mai jos.

Estetica japoneza este bazata pe un set de idealuri traditionale, care includ wabi (frumuseţe trecătoare, singuratatea sau cautarea), sabi (frumusetea naturală, cuprinsa de  patina vremii) şi yugen (harul profund şi subtilitatea lui). Wabi-sabi  se referă la o abordare atenta a vieţii de zi cu zi. Etimologic, Wabi, se trage din verbul wabu (“a duce dorul”) si adjectivul wabishii (“singuratic”, “neconsolat”), care denota initial durerea unei persoane care a dat de vremuri grele. Filozofii Kamakura si Muromachi au dezvoltat conceptul, dându-i un sens pozitiv, făcând sărăcia si singurătatea sinonime cu eliberarea de griji materiale si emotionale, si interpretând lipsa de frumusete aparentă ca o frumusete de o calitate superioară. Sabi este elementul  estetic clasic care combină maturitatea tarzie cu resemnarea, transformandu-se in linistea sufletească.

În timp, înţelesurile lor s-au suprapus până la unificarea în Wabi-sabi, care creaza  o estetica definita ca frumuseţea lucrurilor “imperfecte, nepermanente şi incomplete”.  Perfectiunea este redata prin instantanee scurte din viata unui om – perfectiunea este intotdeauna  simpla si modesta si apare dupa lungi asteptari si experiente.  Yugen (traducerea exactă a cuvântului depinde de context) in textele filozofice chinezeşti, înseamna “slab, “profund” sau “misterios”. În japoneza a fost folosit pentru a descrie profunzimea subtila a unor elemente care sunt doar vag sugerate. Vom mai discuta despre diferitele elemente ale esteticii japoneze in articolele urmatoare.

Bibliografie, note si citate:

Koren, Leonard. Wabi Sabi for artists, designers, poets and philosophers. Berkley, CA: Stone Bridge Press. 1994
Mason, Penelope. History of Japanese Art . Prentice Hall 2005.
Sadao, Tsuneko. Discovering the Arts of Japan: A Historical Overview. Kodansha International. 2003
Theophyle. O Istorie a Japoniei  (3-8)
Theophyle. O Istorie a Japoniei – Religia Shinto
Theophyle. Limba Japoneza (1-2)
Theophyle. Limba Japoneza – Manuscrisul Kojiki
Theophyle. Limba Japoneza – Caligrafia Shodō

]]>

Porţelanul alb–albastru  ( bleu et blanc) apare in China in perioada dinastiei Tang (618 – 907). Din punct vedere arheologic, cele mai vechi ramasite de obiecte din acest portelan au fost gasite – din aceasta perioada – in regiunea Henan si in ramasitele unei nave naufragiate recuperate pe malurile Indoneziei.

Evolutia acestor portelanuri continua si  pe timpul dinastiei urmatoare Son si ajunge la un nivel ridicat tehnic si artistic in timpul dinastiei Ming (1368 – 1644). Arta picturii, coloritului si tematica vor atinge culmea frumusetii pe aceste portelanuri in timpul Imparatului Kangxi (1661 – 1722) al dinastiei Qing.

Piesa de portelan alb-albastru este realizata din portelan alb, caruia ii este aplicata o glazura speciala  cu un pigment albastru de cobalt-oxid. Tema desenata este de obicei aplicata manual, cu ajutorul unui tipar (stensil) bineinteles desenat in prealabil. Au existat si alte metode de aplicare mai putin eficace. Oxidul de cobalt de cea mai buna calitate a fost adus din Persia (Iran) si  se numea (Huihui qing – Albastru islamic). Acest pigment era platit numai in aur, la un pret dublu de multe ori triplu cantitatii pigmentului de cobalt.

Portelanul alb–albastru, numit de chinezi qing-hua, adica “flori albastre” a fost produs in asa numita capitala a portelanului, Jingdezhen, in provincia Jiangxi, care nu intamplator a fost si capitala picturii chineze si rezidenta unor scoli importante ale acestei picturi. Cei mai buni cumparatori ale acestor portelanuri au fost islamicii din toata regiunea si pana in Orientul Mijlociu.

In secolul al XVII-lea si al XVIII-lea o intreaga industrie de portelanuri alb-albastre  cu motive islamice se va dezvolta in China. Imitatiile Italiene de la Florenta, cele Franceze de la Saint-Cloud si cele Olandeze de la Delft erau de o calitate inferioara. Cam prin secolul al XVII-lea, germanii la Meissen si englezii la Worcester vor reusi sa ajunga la un nivel cat de cat comparabil, neatins insa de nimeni pana astazi.

Bibliografie, note si citate:

Ayers, J. and Bingling, Y., Blanc de Chine: Divine Images in Porcelain, China Institute, New York. 2002.
Harrison-Hall, J., Ming Ceramics in the British Museum, British Museum, London. 2001.

Porţelanul

Cunoastem fara dubiu ca inventatorii portelanului au fost chinezii si dovezile arheologice indica faptul ca pe timpul dinastiei Tang (618–907)  se producea deja portelan in doua variante diferite in regiunile Jingdezhen si Dehua . Conform ultimilor studii facute de reputatul Prof. Robert K.G. Temple , el afirma ca deja pe timpul dinastiei Han  (206 i.Hr – 220 d.Hr.) chinezii cunosteau si produceau acest material. Porţelanul va ajunge in Europa cu ajutorul negustorilor olandezi pe timpul dinastiei Ming (1368–1644). Termenul de porţelan vine de la cuvantul italian porcellana (carapace  de scoica).

Arta ceramica chineza cunoaste 6 familii de portelan conform culorilor lor; terminologia pe care o folosesc este terminologia europeana, bineinteles: (1) alb – Blanc de Chine; (2) Verde – Famille verte; (3)  email pe fond galben - Famille jaune; (4)  fond negru – Famille noire; (5) roz – Famille rose si in sfarsit cea mai celebra si mai cunoscuta familie de portelan, (6)   alb–albastru – bleu et blanc.

Blanc de Chine – Apare devreme, dar ajunge la perfectiunea de productie si tematica pe timpul dinastiei Ming. Din acest material erau facute aproape toate obiectele casnice pentru elitele bogate ale Chinei, dar si o serie de statuete laice sau religioase. Centrul de fabricatie al acestui portelan a fost in regiunea Dehua. In Europa, centrul de fabricatie cel mai important si din punct de vedere al calitatii a fost Meissen.

Famille verte   – Apare tarziu, pe timpul Imparatului Kangxi (1662–1722), culoarea deriva din oxid de fier verde si rosu. Cunoscut in doua variante, Kangxi wucai si / sau Susancai) foarte frumos si foarte scump.

Despre celelalte feluri de portelan si metoda de pictare a acestor superbe creatii artistice – in postarea de maine.

Bibliografie, note si citate:

Ayers, J. and Bingling, Y., Blanc de Chine: Divine Images in Porcelain, China Institute, New York. 2002.
Harrison-Hall, J., Ming Ceramics in the British Museum, British Museum, London. 2001.

Majoritatea operelor ajunse in occident au fost vestitele portelanuri de la Vaze decorative si pana la servicii de ceai sau vesela pentru regi.   De multe ori ajungeau impreuna cu aceste portelanuri si picturi, care la inceput au fost considerate bizare, dar care in timp au devenit aproape o moda si un stil replicat si de occidentali.

Din nefericire, de multe ori occidentalii nu putea distinge intre arta japoneza (pana la urma derivata din cea chineza) si arta originala chineza socotindu-le “la gramada” drept “chinezesti.” Sper ca cititorul, cand vom ajunge la arta japoneza, va reusi sa distinga intre cele doua.

Pictura in dinastia Ming – 1 /2

Perioada Ming se caracterizeaza in special prin formarea primelor scoli de pictura ale clasicismului chinez. Am amintit acum cateva zile de “Scoala Wu”, cu exponentul principal  al acestei scoli- maestrul Shen Zhou (cunoscut si ca Qinan).

Shen Zhou dezvolta o tehnica si o abordare care va fi cunoscuta ca metoda “literaţi” (wenrenhua),  care se dorea mai mult decat o simpla pictura a unui peisaj sau o tema asemanatoare, ci sentimentele pe care acest peisaj sau o tema le puteau starni pictorului si privitorului. Tot din  acesti literaţi  (wenrenhua),  numiti impreuna cei “patru maestrii Ming”, se numara inca trei mari pictori ai perioadei -  Tang Yin (470-1523; Tangbohu)  , Wen Zhengming (470–1559), si Qiu Ying (1494-1552).

O alta scoala proeminenta a acestei perioade a fost “Scoala Zhe”, cu exponentul principal  al acestei scoli – maestrul Dai Jin (1388-1462; cunoscut si ca Wenjin), care in timpul Imparatului Xuande a devenit pictorul curtii si admiratul nobilimii. Prada a invidiei colegilor, paraseste curtea si se dedica artei sale pana la sfarsitul vietii.

Interesant de mentionat ca o mare parte a acestor picturi au fost copiate pe portelan, creand marile capodopere pe care le cunoastem si vizionam si in muzeele europene. Desenul nu era “copyright”, dar intotdeauna purta sigiliul mestrului respectiv. Singurul lucru care trebuia respectat l-au reprezentat textele (de multe ori versuri) inscrise pe desen sau pictura. Filozofia a fost simpla – arta poate fi multiplicata, nu si gandurile autorului legate de pictura lui. Inca o postare Ming, maine.

Bibliografia:

China Culture – Master of Xie Yi Paintings: Xu Wei. Ministry of Culture, P.R.China. 2004
Bai, Shouyi. An Outline History of China (Revised ed.), Beijing: Foreign Languages Press. 2002.
Emmanuelle Lesbre, Jianlong Liu: La Peinture Chinoise. Hazan, Paris, 2005.
Theophyle. O Istorie a Scrisului / 5 – Materiale-2
Theophyle. Limba Chineză / 3 – Scrisul (1)
Theophyle. Tao; Confucius si Confucianismul; Budismul Chinez

Budismul si arta provenita din influentele lui filozofice si artistice vor reveni in China in timpul dinastiei Song (960-1179). Va deveni religie de stat in timpul dinastiei mongole Yuan (1271–1368), dar va ajunge la o manifestare artistica completa pe timpul dinastiei Ming (1368–1644).

Pictura Song

Pictura cu influente budiste din aceasta perioada este reprezentata de doi pictori contemporani intre ei,   Lin Tinggui si Zhou Jichang. Ambii au luat parte la un proiect numit “500 de sfinti” (En. “Five Hundred Luohan” Ch. Wubai Luohan), conform traditiilor budismului chinez, pe muntele Tiantai (astazi in provincia Jiuhuashan). Legenda este importata de la o traditie indiana, care vorbeste de aceiasi sfinti care se aflau pe muntele Buddhavanagiri, langa Rajagrha.

Picturile acestui proiect, comandate de templul budist  in 1175,  a durat 3 ani si a fost terminat in 1178. De mentionat ca aceste picturi, ale caror copii au ajuns in Japonia, au devenit baza artistica a Zen Budismului japonez, replicate de pictorul-preot japonez Minchou (1351 – 1431)   din templele budiste de la Engaku-ji Toufuku-ji in Kamakura.

Tot in aceasta perioada a activat si marele maestru al picturii chineze Zhang Zeduan (Chang Tse-tuan; 1085 — 1145) pe care l-am prezentat in prima postare pe care am avut-o acum doua zile.

Alt mare pictor al acestei perioade a fost  Yi Yuanji, supranumit si pictorul animalelor. Extrem de talentat in infatisarea animalelor, a fost invitat de Imparatul Yingzong, care a comandat 100o de picturi cu maimute, din nefericire, pictorul a decedat dupa ce terminase cateva zeci.

Bibliografia:

China Culture – Master of Xie Yi Paintings: Xu Wei. Ministry of Culture, P.R.China. 2004
Bai, Shouyi. An Outline History of China (Revised ed.), Beijing: Foreign Languages Press. 2002.
Emmanuelle Lesbre, Jianlong Liu: La Peinture Chinoise. Hazan, Paris, 2005.
Theophyle. O Istorie a Scrisului / 5 – Materiale-2
Theophyle. Limba Chineză / 3 – Scrisul (1)
Theophyle. Tao; Confucius si Confucianismul; Budismul Chinez

Vezi postarea anterioara.

Cel mai mare pictor clasic al acestui stil a fost Xu Wei (1521-1593), care a trait pe la mijlocul dinastiei Ming si care din nefericire a avut o soarta foarte apropiata de cea a lui Vincent van Gogh cu cateva secole mai tarziu. Fara succes in viata, devine celebru si apreciat dupa moarte. Picturile lui aduc de multe ori tristetea distructiva pe care am intalnit-o in picturile lui van Gogh.

La fel ca celebrul Vincent, Xu Wei nu a reusit sa vanda nici macar o singura pictura in toata viata lui. Douazeci de ani dupa moartea sa, Yuan Hongdao liderul scolii Gong’an, îi aduna toate picturile imprastiate intre rudele sale, singurele care le-au acceptat chiar fara plata si le daruieste Guvernatorului provinciei, care la randul lui impresionat de dramatismul si versurile care le insoteau, le daruieste Imparatului si asa a ajuns un nestiut de nimeni parte din partrimoniul unui mare popor.

Gongbi

Un alt stil de pictura si desen chinez este Gongbi (gōng bi; kung-pi), care reprezinta, daca doriti, curentul realist al picturii chineze. Picturile Gongbi sunt o replica exacta a realitatii pe care o priveste si o picteaza artistul. Modelul este redat cu o migala extraordinara, fara nici o abatere. Acest curent apare extrem de devreme in arta chineza, aproape de inceputurile ei, pe timpul dinastiei Han Dynasty (206 î.Hr – 220 d.Hr.), perioada pe care am numit-o ieri  Perioada Pre-Imperiala.

De mentionat ca aceste creatii artistice, considerate mult timp desavarsite, erau achizitionate sau comisionate numai de cei foarte bogati. Interesant este ca unul dintre imparatii dinastiei Song, Huizong (nascut Zhao Ji), care a trait intre anii 1082 –1135, a fost unul dintre cei mai buni pictori ai acestui stil. Imparatul Huizong a fost si un talentat poet si un bun muzician.

Cel mai celebru pictor al acestui stil a fost totusi Qiu Ying (Ch’iu Ying; 1494 – 1552 ). Nascut intr-o umila familie de tarani, este descoperit intamplator de feudalul satului,  amator si colectionar de arta Chen Guan  si trimis la scoala Wu sau Wumen, cea mai vestita scoala din sudul Chinei. Dupa o ucenicie de 13 ani, Qiu Ying devine creatorul unor opere considerate pana astazi ca perfectiunea genului.

Alt pictor faimos al stilului Gongbi a fost Chen Hongshou (Ch’en Hung-shou; 1598-1652) a trait pe timpul dinastiei MinG si a pictat si desenat sute de lucrari, majoritatea sub multiple pseudonime (Laolian, Fuchi, Yunmenseng,  Huichi, Chiheshang si Huiseng), care  au determinat dezbateri aprige intre expertii artei chineze de aproape 4 secole.

Bibliografie si lecturi complementare:

Emmanuelle Lesbre, Jianlong Liu: La Peinture Chinoise. Hazan, Paris, 2005.
Theophyle. O Istorie a Scrisului / 5 – Materiale-2
Theophyle. Limba Chineză / 3 – Scrisul (1)
Theophyle. Tao
Theophyle. Confucius si Confucianismul

China Culture - Master of Xie Yi Paintings: Xu Wei. Ministry of Culture, P.R.China. 2004